Cine sunt?

Sunt căsătorit de 22 ani cu Maria și avem 3 copii: Aron (22 ani), Călin (19 ani) și Ana (14 ani). Băieții mei au urmat și ei calea handbalului, ambii fiind componenți ai Ligii Zimbrilor și Loturilor Naționale. Ana a ales să-și continue visul artistic, fiind acum elevă în clasa a 8-a a prestigiosului Liceu de Arte Plastice ”Nicolae Tonitza”, o tânără extrem de puternică și ambițioasă, ca mama ei, Maria, administrator de mulți ani a două companii cu profit în vremuri tulburi.

În clasa a IV-a m-am înscris la Liceul ”Alexandru Ioan Cuza” din Ploiești, la baschet. Având în vedere că la antrenamente veneam noi, copiii, mai mult decât antrenorul, am renunțat.

În clasa a V-a tatăl meu mi-a făcut cunoștință cu regretatul Arthur Hoffman, care avea o grupă de copii. Chiar din acel an, dânsul a cedat echipa domnului Ion Nicolae, care mi-a fost antrenor pe toată perioada junioratului.

Îmi aduc aminte că mă trezeam primul în casă, la ora cinci jumate sau șase, ca să ajung la antrenamentul de dimineață. Fără a avea sportivi în casă sau familie, eram nedezlipit de televizor când se juca handbal.

De ce? Nu știam atunci! Cum nu știam, de altfel, de ce am respectat, 4 ani la rând, programul de antrenamente, zi de zi, cu toate că nu eram selecționat în lotul de 12. Ba mai mult, văzând că sunt neîndemânatic, antrenorul m-a trimis pe postul de pivot. Și îi mulțumesc. Datorită obligativității „taliei”, la 15 ani, am fost introdus în joc. Și, în decursul unui an, nu am mai ieșit din teren, am devenit căpitanul echipei de juniori II și am câștigat primul titlu de Campion Național.

Au urmat alte 2 medalii de argint și de bronz la Juniori I, convocare la Lotul de Perspectivă, Lotul de Juniori și cel de Tineret.

Lucrurile s-au accelerat și, neterminând încă liceul, am fost solicitat de regretatul Constantin Jude, la echipa „Poli Timișoara”. Echipă cu care, sub îndrumarea domnului profesor Otto Hell, am câștigat primul Titlu de Campion Național în afara Bucureștiului din istoria handbalului românesc masculin.

Au urmat mai multe echipe în cariera mea, cu realizări frumoase, dar mi-a lipsit și îmi lipsește o medalie cu Echipa Națională, cu toate că, la prima mea selecționare, am făcut parte din lotul lărgit pentru Campionatul Mondial din Cehoslovacia, unde echipa a câștigat ultima medalie la masculin, sub conducerea domnului Cornel Oțelea.

În luna februarie 2014 am fost ales Președinte al Federației Române de Handbal. Din acel moment, am fost conștient de importanța acestui lucru și mi-am trasat câteva linii de abordare și conduită, pe care consider că le-am dus la îndeplinire:

• Handbalul a fost, este și va fi #HandbalulSportNational
• Toți membrii FRH sunt egali, indiferent de situație
• Interesele Handbalului Românesc trebuie reprezentate cu aplomb, decență și consecvență în fața tuturor structurilor interne și internaționale cu care FRH interacționează
• Absolut niciodată, în nicio circumstanță, nu comentez negativ acțiunile unui Club sau persoană din lumea Handbalului

Visul meu rămâne același: Vreau ca Handbalul Românesc să fie o forță în lume!

În toamna lui 2016 am intrat în familia olimpică, atunci când am fost ales în funcția de Vicepreședinte al Comitetului Olimpic și Sportiv Român, funcție care îmi permite să analizez în ansamblu Sportul Românesc, oferindu-mi o altă perspectivă asupra Handbalului.

Sunt un om mândru de oamenii pe care îi am alături permanent. De familia mea, de familia handbalului și a sportului românesc. Nu cred în noroc, cred în rezultate și cred cu tărie că BINELE COLECTIV ESTE BINELE FIECĂRUIA ÎN PARTE!